Sentimentul de vinovatie si rusine in cuplu

Limitele sunt o cale naturală de conceptualizare a sinelui. A avea limite, a impune limite, a delimita emoţional şi cognitiv propria persoană de mediul social presupune o integrare filtrată a influenţelor în propriul sistem de credinţe. Înţelegerea acestora în contextul de viaţă stimulează integrarea eficientă şi buna funcţionare în cadrul sistemelor sociale. Absenţa lor, incertitudinea despre propria persoană şi regulile de funcţionare ale mediului predispun la încălcarea voită sau nedorită a normelor şi prin urmare a unor relații slab armonioase, contraproductive.

În cazul relaţiilor apropriate, de prietenie sau în mijlocul familiilor aceste limite sunt ceva mai difuze, ele permit schimburi mai uşoare între participanţi şi stimulează formarea reciprocă, însă şi aici există norme clare de funcţionare, fie spuse sau nespune. În cuplu, în deosebi, unde nivelul ridicat al intimităţii presupune un schimb cât mai liber de idei, emoţii, comportamente, această delimitare sine-celălalt poate adesea să devină dificilă. Cu cât nevoile celuilalt sunt mai puţin înţelese, iar limite sunt tot mai difuze cu atât mai mult este facilitata încălcarea lor.

Pentru facilitarea unei bune funcţionari între membrii aceluiaşi grup social, ai aceeaşi familii şi chiar ai unui cuplu au fost instaurate limite, norme, reguli clare sau neclare, evidente sau subtile, care au fost întărite cu ajutorul unui sistem emoţional funcţional. Printre altele, vină şi ruşinea au evoluat ca parte a afectivităţii umane pentru a ajuta menţinerea în loc a acelor tipare sănătoase de funcţionare.

Imaginea de sine și autoreflectarea

Vină şi ruşinea fac parte dintr-un grup numit „self-conscious emotions” (SCE) sau emoţii ce presupun reflectarea asupra sinelui. Numite şi emoţii morale ele presupun conştientizarea de sine şi reflectarea asupra eului în totalitatea sa, sau asupra anumitor aspecte specifice fie ele interne (gânduri, emoţii) sau externe (aspect fizic). Această reflectare asupra propriei persoane este cea care determină individul să-şi delimiteze propriile caracteristici faţă de cele ale grupului şi să-şi însușească normele sociale. Prin autoanaliza modului în care caracteristicile personale se raportează la regulile sociale, individul îşi poate adapta comportamentul la necesităţile mediului.

Precursorul dezvoltării SCE este conştiinţa, întrucât emoţii precum ruşinea şi vina necesită autoreflectare, abilitate imposibilă în absenţa conştientizării existenţei proprii. Cea din urmă se dezvoltă undeva în al doilea an de viaţă şi prin apariţia sa facilitează odată cu autoreflectarea şi înţelegerea semnalelor ce vin din mediu. Orice interacţiune socială, orice grup sau relaţie vine la pachet cu un set de reguli şi norme ce dictează buna sa funcţionare. Conştientizarea şi autoreflectarea permit integrarea acestor seturi de reguli şi norme până la sfârşitul anului trei de viaţă şi sunt într-o continuă dezvoltare până la finalul adolescenţei. Mai mult, acestea pot fi influenţate pe tot parcursul vieţii, însă bazele după care o persoană îşi ghidează interacţiunea socială sunt puse în această perioadă esenţială, timpurie.

Alături de autoreflectare, conştiinţa permite şi integrarea conceptului de responsabilitate şi construirea unei imagini mentale de sine. Această imagine este cea care adesea este pusă sub lupă, fiind evaluată în raport cu regulile şi normele integrate. Mediul oferă persoanei feedbackul necesar pentru a-şi compara propria imagine cu modul în care ceilalţi se raportează la reguli şi pentru a se adapta pentru o cât mai bună funcţionare. Dezavantajul este că reflectarea şi conştientizarea permit şi reflectarea asupra reflectării, interpretarea modului în care evaluarea de sine este făcută. Se creează astfel un cerc vicios al comparaţiilor, raportărilor şi interpretărilor ce pot îndepărta persoană de funcţionalitatea esenţială a autoreflectarii – adaptarea.

Seturile de reguli şi norme sunt puternic dependente de cultură, fiind cel mai adesea învăţate în familie şi întărite prin pedeapsă şi recompensa. Multitudinea de factori influenţi ce determina normele fac în aşa fel încât fiecare persoană să îşi creeze propriul set. Chiar şi în cele mai asemănătoare condiţii, diferenţele apar prin filtrarea specifică modului în care fiecare individ pune în practică autoreflectarea. Prin urmare baza comportamentului moral în societate diferă pentru că cei ce impun normele diferă, filtrul prin care sunt integrate diferă sau punerea lor în practică diferă. Cea din urmă fiind adesea dictată de modul în care SCE sunt activate, întărind în mod diferite seturile de reguli.

Când un rezultat al unei acţiuni este nefavorabil conform propriului set de reguli, persoana face o atribuire a responsabilităţii. Această atribuire este esenţială întrucât plasează cauza eşecului extern (persoane nu este de vină şi evaluarea încetează) sau intern (persoana este de vină şi evaluarea continuă). În cazul atribuirilor interne, evaluarea modului în care a fost încălcat setul de reguli poate fi făcută global sau specific. În primul caz, persoana în integralitatea sa este supusă evaluării, văzută ca bună sau rea pentru acţiunea făcută. În cazul al doilea un aspect specific al persoanei (un gând specific, o emoţie specifică, un comportament specific) este evaluat ca fiind adecvat sau inadecvat, bun sau rău. În urma acestor evaluări SCE iau naştere.

Rolul lor în sistemul intern de funcţionare al unei persoane este preponderent pozitiv. Din punct de vedere al evoluţiei umane, emoţiile ce presupun reflectarea asupra propriei persoane ajutau la înţelegerea normelor sociale şi inhibarea unor comportamente nedorite, disfuncţionale în grup, ce puteau periclita supravieţuirea. Într-un trib, în cadrul unei familii, inhibarea violenţei sau agresivităţii era ajutată de emoţii precum vina şi ruşinea permiţând focalizarea pe supravieţuire. SCE deveneau astfel o unealtă esenţială în interacţiunea socială şi un indicator important pentru ceilalţi asupra posibilităţi practicării unor comportamente în acord cu normele sociale. Acest sistem de emoţii există în fiecare persoană, având o bază biologică, ce se activează în copilărie începând cu vârsta de 2 ani odată cu dezvoltarea conştiinţei, integrarea regulilor şi posibilitatea autoreflectarii.

SCE devin problematice atunci când atribuirea (motivul pentru care are loc eşecul) şi/sau evaluarea (a unui aspect specific sau a persoanei că întreg) sunt făcute în dezacord cu feedbackul din mediul, dezvoltând o conotaţie preponderent negativă. Astfel, emoţii precum vina şi ruşinea devin factori inhibitori a unor multitudini de comportamente sau aspecte interne ce depăşesc cu mult normele dictate de seturile de reguli şi limitând buna funcţionare a persoanei, scăzând dramatic calitatea vieţii şi a stării de bine. Pe baza unor evaluări şi atribuiri eronate vor avea de suferit adaptarea la mediu, calitatea relaţiilor dar şi a parteneriatelor intime. Mai exact, atunci când devin greu de conţinut, vina şi ruşinea pot fi debilitante, punând piedici în toate aspectele vieţii.

Vină si rușine

 

Vina şi ruşinea sunt emoţiile autoreflectorii ce provoacă cele mai mari dificultăţi în relaţia cu sine şi cu ceilalţi. Adesea sunt confundate sau denumirea lor este utilizată interşanjabil. În ciuda asemănărilor dintre cele două există suficiente diferenţe pentru a le înţelege în mod individual. Ambele sunt SCE ce iau naştere când un eşec (conform propriului set de reguli şi norme) este asumat şi are loc evaluarea imaginii de sine. Când evaluarea este globală (persoana în integralitatea ei este văzută ca neadecvată ca urmare a eşecului) atunci este generată ruşinea. Când evaluarea este specifică (un aspect specific al persoanei este văzut că neadecvat ca urmare a eşecului) este generată vină. De regulă ruşinea este emoţia mai intensă, ce condiţionează şi limitează mai mult persoană prin modul global de a evalua. Ambele sunt rezultatul unui set complex de idei despre sine ce încep să ia naştere odată cu dezvoltarea conştiinţei de sine şi evoluează în timp.

Atât vina şi ruşinea au un rol pozitiv, natural în spectrul de emoţii pe care o persoană îl trăieşte, însă ele pot să devină disfuncţionale, fiind predispuse activării într-o multitudine de situaţii în care nu sunt necesare. La baza predispoziţiei pentru activarea emoţiilor de vină şi ruşine stau anumite experienţe de viaţă ce se concentrează adesea în perioada copilăriei. Evenimentele cu un puternic impact traumatic precum abuzul (fizic, emoţional) sau neglijenţa în familia de origine pot genera o predispoziţie pentru o activare dereglată de vină şi ruşine. La acestea se pot adăuga umilirea, pedepsirea ruşinoasă sau stigmatizarea. În contexte sociale experienţe precum bullyingul, violența, criticarea maliţioasă a unor aspecte intrinseci precum aspectul fizic, intelectul, stilul interpersonal pot deasemenea genera dereglarea vinei şi a ruşinii.

Experienţele de acest fel au în comun evaluări şi atriburi inadecvate, eronate, maliţioase venite din exterior. Ele creează un climat de nesiguranţă, stres, o comparare forţată, repetată a sinelui cu ceilalţi sau cu normele socială. Astfel sunt stimulate autoevaluările în cele mai multe contexte ale vieţii, determinând predispoziţia pentru a apela la SCE chiar şi atunci când nu este cazul. Dacă autoevaluarea este principalul mecanism utilizat atunci vina şi ruşinea sunt principalele emoţii ce sunt luate în considerate în orice interacţiune sau comportament. Astfel, ele aduc în vedere necesitatea modificărilor, schimbărilor, adaptării în mod repetat, neadecvat, pentru că de cele mai multe ori adaptarea nu este necesară.

Întrucât vina presupune o evaluarea specifică, este mai puţin intensă decât ruşinea. Este adesea orientată în exterior, atenţia fiind concentrată pe găsirea unui comportament corector. Dacă eşecul care a dus la vină este îndreptat atunci acţiunea reparatorie duce la dispariţia sentimentului de vină. Intensitatea emoţiei este trăită în raport cu acest act reparator. Dacă prezenţa sa este evidentă şi uşor de accesat atunci vina este una de scurtă durată cu o intensitatea redusă. Dacă comportamentul corector nu este facil sau chiar inexistent atunci vina poate continua să crească în intensitate pe o durată mai lungă. Incapacitatea de a găsii o modalitate de îndreptare a eşecului poate ulterior să genereze ruşine, având loc o evaluare globală a acestui nou eşec.

Vina este un construct complex ce este trăită de persoană la nivel emoţional, cognitiv dar şi comportamental. În căutarea comportamentului corector persoana poate căuta justificări, poate încerca acoperirea dovezilor, va evita contactul vizual, totul pentru a câştiga timp până la soluţionarea eşecului. Gândurile ce asociază vina sunt adesea iraţionale, comportamentele asertive fiind inhibate. Persoana ce simte vină trăieşte sentimente de neajutorare, neputinţă, având dificultăţi în a face alegeri sănătoase, potrivite contextului. Orientarea pe corectare este adesea o piedică în trăirea suferinţei. Fără metabolizarea experienţelor, vindecarea este astfel încetinită sau oprită. Persoana poate să trăiască o senzaţie de responsabilitate pentru diverse evenimente, pentru ce fac sau gândesc ceilalți sau chiar pentru ceea ce simt. Această cronicizarea a asumării eronate a responsabilităţii este o căutare de soluţionare a eşecului prin ceilalţi, în absenţa unei soluţii reale pentru propriul eşec.

Fie că are la baza vină sau nu, ruşinea este trăită la nivelul întregului sine, imaginea personală fiind evaluată în totalitate, indiferent de zona specifică ce a determinat eşecul conform normelor. Astfel, efectul inhibitor creat de ruşine este aplicat persoanei în integralitatea sa, toate aspectele vieţii sale fiind afectate indiferent de natura eşecului. Chiar dacă ruşinea nu are o sursă globală (ruşine pentru întreaga imagine), ci una specifică (ruşine în timpul unui exam oral dar nu în timpul vorbitului în public), evaluarea globală aduce în discuţie imaginea globală indiferent de sursa. Asemenea vinei, ruşinea este un construct trăit emoţional, cognitiv şi comportamental.

Simptomul definitoriu al ruşinii este dorinţa de a fugii, de a se ascunde. Stresul provocat de a trăi ruşine presupune multă confuzie, inabilitatea de a vorbii, întreruperea activităţii. Corpul parcă se prăbuşeşte, capul şi umerii sunt lăsaţi, în dorinţa de a fi cât mai mic, cât mai puţin vizibil. Este o experienţă profund dureroasă ce determina persoana să îşi dorească evitarea eşecului şi a consecinţelor, însă o incapacitează încât rămâne fără vlagă, fără abilitatea de a acţiona, gândind că nu are rost atât timp cât acţiunile sale nu au impact. Este un mecanism ce pune presiune pe valoare de sine, aceasta fiind afectată de un context în care nevoia este de rezolvare însă situaţia incapacitează.

Fiind fără soluţii persoana găseşte diferite modalităţi de coping, adesea disfuncţionale, care reuşesc să o țina departe de sentimentul de ruşine, însă dereglează alte laturi ale sinelui. Adesea uitarea şi negarea sunt utilizate. În mod inconştient persoană nu îşi mai trăieşte eşecul şi prin urmare nu mai are ce evalua şi pentru a ce simţii ruşine. Pentru a le implementa se retrage din contactul cu ceilalţi, reinterpretează situaţiile, ba chiar încearcă proiectarea unui sine fals, forţare unei imagini care să fie în acord cu propriile norme, însă adesea nu în acord cu nevoile sau contextul specific. Ruşinea poate fi ascunsă în disociere sau depersonalizare, în inhibiţie, şi chiar în conversie emoţională sau somatica. Cele din urmă sunt puternic problematice întrucât persoana schimbă ruşinea pe o altă emoţie sau o manifestă prin reacţii fizice.

Furia este adesea asociata ruşinii şi este o modalitate de manifestare a ei şi un simptom al inhibiţiei. Cum ruşinea incapacitează şi nu permite fugă, nevoia de soluţionare a eşecului rămâne nerezolvată, creşte în intensitate şi găseşte în furie o supapă de evacuare. Furia este modalitatea de retaliere către cel ce care judecă. Ieşirile necontrolate de furie sunt rezultatul încercărilor de a acoperii ruşinea şi incapacităţii de a se manifesta în ciuda dorinţei puternice de schimbare. Frustrarea generată se acumulează şi explodează periodic prin furie, adesea creând un nou eşec în raport cu propriile norme. Ia naştere un cerc vicios în care ruşinea generează furie iar ieşirile furioase generează mai mult ruşine, continuând astfel să se alimenteze reciproc pe un fond constant de iritabilitate.

De multe ori ruşinea este o emoţie nedorită, atât de puternic în dezacord cu propriul set de norme şi reguli încât este negată şi foarte bine ascunsă de către propria persoană. Ruşinea poate fi recunoscută în sensibilitate excesivă, senzaţia de inadecvare, senzaţia de a fi mic, neimportant, respins, folosit, grijă excesivă faţă de ce cred ceilalţi, grijă de a fi respectat, evitare, evitarea situaţiilor jenante, perfecţionism, lipsa de încredere, chiar suspiciune. Toate aceste tentative de a combate ruşinea pot genera multă frustrare şi prin urmare furie, însă atunci când furia este ea însăşi în puternic dezacord cu seturile de reguli şi aceasta se manifestă voalat prin frustrare şi toleranţa scăzută la frustrare, nevoia de a fi defensiv, iritabilitate (de exemplu la somn, foame etc), dorinţa de răzbunare, imaginarea scenariilor de răzbunare etc.

Asemeni ruşinii şi vina se poate ascunde în diverse gânduri, emoţii sau comportamente precum: sacrificii, senzaţia de împovărare, asumarea prea multor sarcini sau obligaţii, dificultatea de relaxare, dificultatea de a spune nu, teama de repercusiuni după un eveniment pozitiv.

Vina şi ruşinea împreună cu toate mecanismele de gestionare pun o presiune uriaşă pe propriul sistem de credinţe, pe imaginea de sine, pe persoana în integralitatea ei, pe modul în care îşi apreciază propria valoarea. Asociate cu dificultatea sau incapacitatea de a acţiona aşa cum îşi doreşte, sau corespunzător contextului, SCE cronice pot avea ca urmări o serie de alte dificultăţi precum depresia, anxietatea, tulburări de personalitate, tulburări alimentare, insomnie, negativism, fobie socială şi altele. Pornind de la o situaţie specifică, evaluarea globală a sinelui este cea care numeşte întreaga persoană în termeni de bine şi rău, prin urmare întreaga persoană are de suferit, ruşine şi vina generând în timp dificultăţi în toate sferele vieţii.

Dorinţa de a evita vina şi ruşinea este evidentă considerând simptomatologia lor şi suferinţa pe care o pot provoca, însă evitarea lor este şi o dorinţă de a evita repercusiuni sociale. Ruşinea şi vina sunt cele care impulsionează persoana în respectarea normelor morale. Deşi până într-un anumit punct funcţionalitatea lor este pozitivă, modalitatea în care au loc evaluările pot deregla utilitatea lor. Aprecierile pozitive în ceilalţi presupun acceptare, predictibilitate şi crearea unui mediu sigur, în timp ce aprecierile negative adesea duc la respingere, excluziune, impredictibilitate şi un mediu nesigur. Vina şi ruşinea ajută în creşterea şanselor de apreciere pozitivă prin întărirea respectării normelor de interacţiune socială.

A acţiona în acord cu regulile spuse şi nespuse ale celor din jur înseamnă a crea aprecieri şi expectanțe pozitive. Acceptarea generată de acestea presupune că persoana poate dobândii anumite roluri dorite, poate avea anumite avantaje şi poate evita dificultăţi generate de excluziune. Prin urmare vina şi ruşinea sunt asociate comportamentelor ce generează critica, respingerea, excluziunea. Dorinţa de a evita vina şi ruşinea şi de a respecta normele morale şi sociale, este dorinţa de a fi acceptat, integrat, a trăi într-un mediu sigur, predictibil şi dorit. Propriul set de norme şi reguli integrat, cel după care sunt ghidate evaluările şi prin urmare generarea SCE este doar internalizarea feedbackului despre acţiunile ce generează aprecieri pozitive şi negative. Însă dereglarea funcţionarii lor şi activarea excesivă pot avea un efect contrar celui dorit.

Abilitatea de a trăi în mod funcţional şi sănătos vina şi ruşinea depinde de abilitatea de a face atribuiri şi evaluări coerente, dar şi de capacitatea de autoliniştire şi trăire a celor două atunci când apar. Deşi vina şi ruşinea sunt modalităţi de feedback social, ele sunt adesea trăite că verdicte ale afectării statutului social. Un statut social scăzut presupune creşterea pericolului de izolare. Neadaptarea la normele sociale este adesea dificilă. Deşi evaluarea se face pe baza propriului sistem de norme, acesta este doar internalizarea regulilor ce se vehiculează în exterior. De aceea experienţele timpurii sunt importante, întrucât ele pun bazele vulnerabilităţilor sau rezistenţelor în fata evaluărilor sociale neadecvate, maliţioase, disfuncţionale.

Asumarea cronică a eşecului şi evaluarea globală permanenta, asociată cu respingerea şi excluziunea socială crează un sentiment de inferioritate. Ceva are nevoie de schimbare pentru a putea fi selectat pentru rolurile sociale dorite, însă trăirea este cea a unei inferiorităţi globală prin intermediul ruşinii. Interpretarea eşecului ca rezultat al unui defect profund, ireparabil, motivează persoană să evite încălcarea normelor şi prin urmare să activeze mai des, cu mai multă atenţie autoevaluări. Se naşte astfel predispoziţia pentru vina şi ruşine pe baza trăiri unei inferiorităţi nespecifice.

Dacă încălcarea sistemului de norme şi reguli presupune excluziune şi nesiguranţă atunci adaptarea lui la normele externe poate genera acceptare. Inferioritatea trăită este văzută ca o incapacitate de a se adapta la reguli, defectele fiind generate de discrepanţa dintre normele proprii şi cele externe. Astfel persoanele sunt predispuse la integrarea normelor sociale şi modificarea imaginii de sine în acord cu regulile externe. Doar ca un sistem fragil de activare a autoevaluărilor şi vulnerabilităţile experienţelor timpurii adesea nerezolvate, predispun persoana la interpretarea eronată a acestui feedback social. Prin urmare se dezvoltă sensibilități exagerate la aspecte precum imaginea fizică și astfel ceea ce la suprafață poate părea pozitiv (ingrijirea de sine și a imaginii personale) se poate transforma într-un tipar comportamental, cognitiv si emoțional foarte costisitor (tulburări alimentare).

Efectele asupra relației

 

Relaţia de cuplu presupune punerea în practică a unor roluri diferite. Partenerul poate fi soţ, părinte, prieten, amant etc. Cum acestea sunt manifestate într-o relaţie ce adesea presupune relaxarea limitelor, nivel ridicat de intimitate şi o bună cunoaştere a celuilalt, aceste roluri sunt expuse unor evaluări amănunţite. Calităţile partenerului precum aspectul fizic sau natura stimulării intelectuale stau la baza unor serii de atribuiri şi evaluări ce pot genera frică, vină sau ruşine. Normele după care au loc aceste evaluări sunt determinate cultural, familial sau social, totuşi regulile fiecărui cuplu sunt unice fiind în cele din urmă rezultatul negocierilor (verbalizate sau nu) ale celor doi parteneri.

SCE apar în cuplu ca în orice altă situaţie, în urma unui eşec, când încălcarea normelor este atribuită partenerului. Conectarea la o identitate nedorită este cea care generează vină sau ruşine, intensitatea acestora fiind proporţională cu măsura în care partenerul face această legătură. Apariţia SCE este deasemenea determinată de predispoziţia partenerului spre ruşine/vină dar şi reacţia celuilalt partener la încălcarea normelor şi manifestarea emoţiilor. Dificultatea de a comunica despre situaţiile care generează vină/ruşine sau stilurile diferite de a comunica pot exacerba sentimentele. Spre exemplu nevoia de a empatiza şi nevoia de concentrare pe rezolvare de probleme pot genera dificultăţi de comunicare chiar dacă ambii parteneri au același scop. Cum regulile şi normele pe baza căruia se fac evaluările ce generează SCE sunt internalizari ale feedbackului, ele sunt predispuse filtrării. Există astfel riscul ca acestea să fie interpretate într-un mod diferit de cum au fost ele transmise. Interpretarea diferită a nevoilor partenerului va genera cel mai probabil o interacţiune nepotrivită în anumite situaţii, propunerea unor soluţii nepotrivite sau comunicarea ineficienta.

Printre temele de discuţie şi situaţiile ce pot genera ruşine şi vină sunt: dificultăţile legate de locul de muncă, dificultăţile financiare, incompatibilitatea sexuală, atractivitatea fizică, perfecţionismul, negarea unor drepturi (a gândii, a simţii, a avea opinie), ignorarea, inconsecventă, lipsa de încredere, minciună, lipsa de implicare, critică. Acestea sunt situaţii ce presupun o evaluare profundă a propriilor abilităţi, a imaginii de sine dar şi o raportare la nevoile, cerinţele şi aşteptările celuilalt. Fiind vorba de o diada, adesea atribuirile sunt greu de evitat, iar evaluările pot genera cu uşurinţă vină sau ruşine, în deosebi dacă unul sau ambii parteneri au un trecut ce îi predispune la astfel de emoţii.

În cuplurile în care unul sau ambii parteneri sunt predispuşi SCE vulnerabilităţile personale sunt amplificate. Ataşamentul nesigur, teama de evaluare negativă, dificultăţile de empatizare provoacă greutăţi partenerilor şi sporesc şansele de conflict. Trăirea cronică a acestor sentimente alimentează furia şi ieşirile necontrolate dând naştere unui ciclu de interacţiuni negative. Furia generează respingere şi nevoia de retaliere. Umilirea poate fi folosită ca metodă de coping, ce în realitate generează doar ruşine pentru interacţiunea avută şi reporneşte ciclul. Apar dificultăţi de iertare, iar atribuirea aproape compulsiva a vinei este modalitatea principală de a ţine la distanţă propriile temeri. Toate acestea reuşesc doar să sporească suferinţa şi să reducă satisfacţia în relaţie, inabilitatea de a acţiona generată de ruşine punând piedici în ruperea ciclului de comportamente negative.

O altă provocare pentru cupluri sunt limitele neclare sau absenţa lor. Un partener nesigur, predispus la SCE, incert în propriile evaluări, neclar în privinţa imaginii de sine este predispus la a-şi asuma reguli şi norme ce nu sunt în acord cu propriile nevoi. Ruşinea poate fi evitată prin negarea acelor părţi din sine ce nu corespund normelor, lăsând un spaţiu gol ce poate fi invadat de dorinţele şi proiecţiile partenerului. Rezultă astfel o relaţiune neautentică, în care ambii parteneri se evaluează prin prisma propriilor proiecţii, iar nevoia de control devine presantă din dorinţa de a gestiona acele situaţii ce pot genera vină şi ruşine.

Relaţia poate avea de suferit chiar şi atunci când unul dintre parteneri trăieşte în mod sănătos întreg spectrul emoţional. Acesta poate să devină pentru partenerul predispus la ruşine şi vine un suport emoţional de neînlocuit. Deşi la suprafaţă sună dezirabil, în realitate se creează premisele dependenței emoționale. Cum adesea cei care trăiesc în mod disfuncţional vină şi ruşinea au dificultăţii în a-şi liniştii propriile îngrijorări şi a face atribuiri şi evaluări funcţionale, aceştia devin dependenţi de reglarea emoţională pe care le-o pun la dispoziţie partenerii. Este un scenariu nesănătos, dezechilibrat în care unuia dintre parteneri doar i se alimentează neputinţă, în timp ce celălalt poate să devină sufocat de intensitatea emoţională. Pe măsură ce resursele scad, partenerii cad pradă ciclului de interacţiunii negative, burnoutului, depresiei, anxietăţii.

Situaţiile în care cuplul este predispus sentimentelor de vină şi ruşine sunt adesea cele care reamintesc de evenimentele traumatice timpurii precum cele din familia de origine. Ţinând cont de natură intimă a relaţiilor romantice şi doza de interdependentă inerentă oricărui cuplu, aproape orice situaţie cu o încărcătură emoţională poate genera dificultăţi întrucât sunt situaţii în care evaluările sunt aproape imposibil de evitat. Astfel întâlnirile cu figuri de autoritate, furia, când cineva drag este rănit, reuşitele, critica, primirea de afecţiune şi altele pot crea un teren de vulnerabilitate pe baza căruia vina şi ruşinea să fie vehiculate în cuplu şi adesea folosite ca unelte. În încercarea de a gestiona propriile vulnerabilităţii parteneri pot folosii ceea ce ştiu unul despre celălalt ca arme de retaliile şi pot ataca cele mai sensibile puncte. Sunt mecanisme de coping individuale cu efect de scurtă durată întrucât tot ce fac aceste comportamente este să amplifice ruşine şi dificultatea de a interacţiona.

Gestionarea SCE individual și în cuplu

 

Situaţiile ce pot genera vină şi ruşine sunt nenumărate, asta pentru ceea ce le scoate la suprafaţă nu este contextul în sine ci modul în care persoană se raportează la context. Modalitatea prin care se ajunge la acestea este clară. Dacă o situaţie este văzută ca eşec din perspectiva setului propriu de reguli şi norme, această situaţie vă fi analizată. Va avea loc o atribuire internă sau externă, prima continuând analiza până la autoevaluare. Autoevaluarea specifică va genera vină, în timp ce autoevaluarea globală va genera ruşine. În cuplu, persoanele sunt mai vulnerabile acestor emoţii pentru că sunt mai susceptibile integrării seturilor de norme şi reguli ale partenerului. Prin urmare, trăirea acestor emoţii cât şi gestionarea lor este dependentă de individ dar poate fi influenţată şi de partener şi specificul relaţiei.

Situaţiile în care un eşec este perceput sunt cele care generează ciclul de atribuiri şi evaluări, ele stând la baza posibilităţii de a trăi vină şi ruşine. Eşecurile la rândul lor sunt raportate la propriul set de reguli şi norme ale persoanei, care în bună măsură este acumulat şi cel mai puternic influenţat de perioada copilăriei. Rănile, traumele, durerile şi vulnerabilităţile din perioada timpurie a vieţii sunt cele prin prisma cărora au fost filtrate normele de funcţionare deci prin prisma lor sunt analizate reuşita sau eşecul. Gestionarea cu succes a trăirilor cronice de vină şi ruşine presupune lucrul cu aceste răni timpurii, din copilărie, fie în mod individual, fie în cuplu.

A gestiona aceste emoţii este făcut dificil de însăşi dorinţa de a le „rezolva”. Dacă situaţia considerată eşec îşi găseşte rezolvare atunci ele nu îşi mai au rolul şi vor dispărea. Adesea în cazul ruşinii rezolvarea este văzută ca îndepărtarea ei, extirparea şi dispariţia ei completă, dorinţă arzătoare fiind cea de a nu simţii şi prin urmare de a reduce suferinţă. Tocmai această dorinţă intra în contradicţie cu necesitatea esenţială în lucrul cu vină şi ruşinea. De fapt, esenţială este acceptarea şi integrarea. Ruşinea şi vina pot fi regularizate, adică pot fi trăite într-un mod tipic, sănătos doar după lucrul cu acele răni bazale. Acest lucru nu este posibil prin îndepărtare. Acceptarea existenţei traumelor din trecut permite lucrul asupra lor şi prin urmare lucrul asupra seturilor de reguli şi norme.

Pentru a privi în interior, în trecut şi a lucra cu propriile răni şi dificultăţi într-un context de ruşine prevalentă, este necesară consolidarea a unei baze de siguranţă şi autocunoaştere. Adesea persoanele ce trăiesc cronic vină şi ruşine sunt captive într-un ciclu de autocritică şi tentative de evitare a eşecului încât uită să se mai cunoască pe sine. Psihoeducatia este o unealtă esenţială pentru început. Aceasta ajută la înţelegerea modului în care acţionează vina şi ruşinea şi la identificarea şi reglarea cogniţiilor iraţionale. Ruşinea este văzută ca o slăbiciune, prin urmare se încearcă eliminarea ei, când, în realitate ruşinea şi vina sunt parte naturală a spectrului complet de emoţii trăit de orice persoană şi nu pot fi îndepărtate. Astfel, cultivarea conştientizării de sine şi analiza modului specific în care se activează vina şi ruşinea constituie primele etape necesare vindecării.

În lucrul individual persoana poate întâmpină o multitudine de obstacole specifice simptomatologiei ruşinii cronice. Printre primele lucruri ce au nevoie să fie gestionate sunt neajutorarea psihologică, mai exact incapacitatea de a identifica resurse reale pentru a acţiona ca urmare a senzaţiilor inhibitorii ale ruşinii. Aceasta se realizează prin asumarea responsabilităţii pentru propriile emoţii, gânduri şi acţiuni. Incapacitatea de a acţiona este rezultatul propriilor emoţii, generate de propriile gânduri raportate la propriul set de reguli şi norme, sunt aspecte interne ce odată conştientizate pot fi gestionate. Lucrând cu sine sentimentul de neajutorare poate fi depăşit întrucât reprezintă un blocaj psihologic ci nu o dovadă pentru absenţa resurselor.

De foarte multe ori neajutorarea are la baza autocritica şi automutilarea emoţională. Persoana îşi asumă eşecul chiar şi atunci când nu este cazul, suferă profund pentru incapacitatea de a schimba ceva generând un cerc vicios ce blochează abilitatea de a face alegeri sănătoase, potrivite pentru sine. Vina şi ruşinea sunt justificate în încercarea de a le ţine la distanţă prin exprimarea unor motive ce justifică eşecul (nu merit). În depăşirea acestui impas sunt necesare dezvoltarea abilitaţilor de autoliniştire. Prin înţelegere de sine, auto-compasiune şi exprimarea autentică a celor trăite poate fi întrerupt cercul vicios şi punerea bazelor reglării emoţionale. Când analiza situaţiei nu este întunecată de autocritică, atunci persoană îşi poate asuma mai mult responsabilitatea pentru o viaţă pe care şi-o doreşte şi mai puţin pentru eşecuri ce nu-i aparţin. Tehnicile mindfulness şi conştientizarea gândurilor, emoţiilor şi senzaţiilor fizice permit ancorarea în moment şi vor ajuta la atribuiri corespunzătoare dar mai ales la autoevaluări relevante. Astfel eşecul poate fi pus pe cauza exactă ci nu de fiecare dată pe persoana în integralitatea să. Este astfel redusă tentaţia de a se vedea pe sine în termeni de bine şi rău, eliminând căutarea unui defect profund, unui criteriu ce determina suita de aşa numite eşecuri.

Trăirea cât şi gestionarea emoţiilor de auto-reflectare este consumatoarea de energie şi frustrantă dând naştere furiei şi iritabilităţii. Alături de reinterpretarea realistă a situaţiei şi strategiile de reglare emoţională, managementul furiei poate fi esenţial. Acesta are nevoie de lucrul la dezvoltarea autocriticii constructive. Pe baza celor menţionate durata şi frecvenţa trăirilor de vină şi ruşine pot fi reduse, însă vor fi situaţii naturale în care acestea pot să apară. Pe un fond vulnerabil şi un tipar de autocritică persoană poate reporni cu uşurinţă ciclul vicios, auto-consumator. Iertarea de sine este prin urmare necesară, fiind o unealtă esenţială în acceptare. A trăi o viaţă împlinită, a merge în direcţia dorită şi a construi un drum potrivit pentru sine este un demers curajos ce poate fi plin de obstacole. Este natural să nu existe resurse pentru fiecare obstacol în parte şi este de dorit chiar să apară dificultăţi întrucât ele pot sugera îmbunătăţiri. Prin învăţarea iertării de sine aceste obstacole naturale în drumul vieţii sunt mai uşor gestionate şi prin urmare vina şi ruşinea nu vor mai deveni atât de copleşitoare.

Cele menţionate sunt elemente cheie ce au nevoie să fie adresate în lucrul individual pentru a gestiona vină şi ruşinea cronice, însă ele pot fi deasemenea utilizate şi în cuplu. A avea un partener alături de care să pui în practică toate aceste demersuri provocatoare poate fi o resurse semnificativă. Dincolo de acestea există aspecte specifice la care parteneri e nevoie să fie atenţi în gestiona emoţiilor atât pentru dezvoltarea individuală cât şi pentru stimularea calităţii relaţiei şi a satisfacţiei în cuplu. A pune accent doar pe interacţiunea dintre parteneri sau doar pe rezolvarea dificultăţilor unuia înseamnă a sabota propria relaţie creând un dezechilibru ce nu poate susţine o interacţiune satisfăcătoare. Din fericire există resurse pe care partenerii le pot accesa.

Lucrul cu emoţiile în cuplu porneşte tot de la autoanaliza. Cunoaşterea gândurilor şi sentimentelor despre sine, celălalt şi despre relaţie stau la baza înţelegerii paşilor ce trebuie urmaţi. A înţelege interacţiunea cu partenerul înseamnă a înţelege răspunsul comportamental şi emoţional pe care partenerul îl are în situaţii specifice. Astfel cei doi se pot angaja să pună în practică doar acele comportamente şi stiluri de comunicare ce stimulează în mod pozitiv starea de bine individuală dar şi satisfacţia în cuplu. Comunicarea explicită a propriilor seturi de norme şi reguli şi identificarea comportamentelor ce e nevoie să fie evitate pot fi negociate. Este un demers ce necesită un climat de siguranţă, încredere şi onestitate, în care ambii parteneri să comunice deschis despre ceea ce le provoacă dificultăţi şi ce le aduce beneficii în relaţie, astfel ei pot trasa o hartă a modului optim de a interacţiona şi a zonelor interzise.

Măsura respectării acestui angajament denotă adesea măsură implicării în relaţie şi dorinţa pentru reuşita împreună, însă nu întotdeauna. Evitarea în totalitate a conflictelor este inaccesibilă, prin urmare partenerii au nevoie să înveţe cum să managerieze în mod constructiv conflictele şi cum le pot transforma în avantaje. Într-un climat de vină şi ruşine a gestiona sănătos un conflict presupune atenţie şi grijă la modul în care celălalt percepe atribuirile şi evaluările. Ieşirile furioase sunt văzute ca un afront însă ele în realitate exprima o vulnerabilitate profundă şi incapacitatea de a se liniştii. Partenerii au nevoie să înveţe să identifice aceste momente şi să ofere suport emoţional. Flexibilitatea este deasemenea importantă, întrucât gestionarea conflictelor într-o singură direcţia va duce doar la dezechilibru, prin urmare conştientizarea disponibilităţii celuilalt şi a resurselor proprii de a oferii suport emoţional poate ajuta la impunerea unor limite sănătoase.

La baza celor menţionate stă empatia, capacitatea de a înţelege şi a reflecta în manieră pozitivă nevoile partenerului. Prin stimularea empatiei cei doi pot înţelege mai uşor necesitatea şi utilitatea iertării, momentele de vulnerabilitate, se pot adapta mai bine la stilul de comunicare, pot identifica mai uşor când să ofere reasigurări şi când să susţină partenerul în a-şi găsi propriile resurse de gestionare. Conştientizarea propriilor limite dar şi înţelegerea lor în celălalt poate ajuta la reducerea conflictelor prin gestionarea timpului de comunicare. A avea timp de gândire şi a găsi momentul potrivit pentru a discuta poate să ofere ambilor şansa de a reflecta şi a identifica ce au nevoie cu adevărat să transmită sau să primească.

Când toate strategiile de gestionare a diferitelor momente specifice şi dificultăţi în relaţie au fost invățate şi puse în practică rămâne discuţia despre setul de reguli şi norme. Identificarea şi comunicarea aşteptărilor de la sine, de la partener şi de la relaţie poate fi un demers dificil întrucât acesta presupune reflectarea asupra flexibilităţii propriilor reguli. Când normele personale de interacţiune sunt imuabile atunci ele vor intra în conflict cu orice context în care nu se potrivesc perfect aşteptărilor şi prezintă un risc pentru activarea cronică a emoţiilor de vină şi ruşine.

Concluzii

 

Vina şi ruşinea sunt emoţii sănătoase ce fac parte din spectrul afectiv al oricărei persoanea. Deşi au adesea conotaţie negativă şi nu sunt plăcute când apar, ele au un rol specific în viaţa emoţională a fiecăruia. Acestea devin problematice atunci când frecvenţa şi intensitatea lor scapă de sub control provocând modificări substanţiale în viaţa individului. Vină şi ruşina cronice pot cauza suferinţa profundă punând la îndoială întreaga structură a persoanei şi asociind un fond de critică oricărui gest, gând sau situaţie considerate nepotrivite. Cu atât mai mult aceste vulnerabilităţi pot fi accentuate în relaţia de cuplu, context plin de intimitate în care multitudinea de roluri pe care o implică este constant sub evaluarea partenerului. A lucra cu aceste emoţii şi a le gestiona până în punctul manifestării lor funcţionale presupune a intra în contact cu traumele şi rănile copilăriei şi ale experienţei timpurii. Fie în plan individual, fie în cuplu, acest lucru poate fi făcut abordând dezvoltarea unor abilităţi specifice şi teme de discuţie tipice pentru dificultăţile generate de vină şi ruşine. Fiecare persoană poate învăţa să îşi integreze propriile nevoi într-un sistem de funcţionare sănătos în care autocritica, inhibarea şi suferinţa să fie înlocuite de compasiune, înţelegere de sine şi decizii sănătoase.

Referințe

 

Barrett, L. F., Lewis, M., & Haviland-Jones, J. M. (Eds.). (2016). Handbook of emotions (Fourth edition). Guilford Press.

Breggin, P. R. (2014). Guilt, shame, and anxiety: Understanding and overcoming negative emotions. Prometheus Books.

Dearing, R. L., & Tangney, J. P. (Eds.). (2011). Shame in the therapy hour. American Psychological Association. https://doi.org/10.1037/12326-000

DeYoung, P. A. (2015). Understanding and treating chronic shame: A relational/neurobiological approach. Routledge, Taylor & Francis Group.

Leach, C. W. (2017). Understanding Shame and Guilt. In L. Woodyatt, E. L. Worthington, M. Wenzel, & B. J. Griffin (Eds.), Handbook of the Psychology of Self-Forgiveness (pp. 17–28). Springer International Publishing. https://doi.org/10.1007/978-3-319-60573-9_2

Tracy, J. L., Robins, R. W., & Tangney, J. P. (Eds.). (2007). The self-conscious emotions: Theory and research. Guilford Press.

Call Now Button