Anxietatea în Relație

Anxietatea în relaţie aduce în discuţie măsura în care unul sau ambii parteneri trăiesc îngrijorare sau acţionează asupra sursei unui pericol sau a unei ameninţări percepute. Se traduce printr-o dublă perspectivă a implicaţiilor în cuplu: anxietatea unuia dintre parteneri, generată în afara funcționării uzuale a cuplului şi anxietatea generată de a numite tipare de interacţiune din interiorul relaţiei.

În acord cu severitatea simptomelor, funcţionalitatea partenerului simptomatic poate fi grav afectată, ceea ce poate afecta în mod profund cuplul sau familia. În funcţie de măsura în care persoana își modifică comportamentul, rutina zilnică şi intensitatea cu care face acest lucru, activitatea uzuală din interiorul cuplului are de suferit. De regulă, în încercarea de a oferi compasiune, membrii familiei încearcă să reducă suferinţa prin susţinerea persoanei în comportamente de evitare a pericolului perceput sau prin modificarea propriilor comportamente şi rutine.

Analizând interacţiunea partenerilor, se observă că probleme reies din ciclul anxietate – evitare. Primul generează o nevoie constantă de reasigurare şi o activare constantă a căutării contactului şi disponibilităţii celuilalt, toate bazate pe vulnerabilităţi şi îngrijorări privind respingerea. Evitarea promovează opusul, frica de a fi rănit fiind în cele din urmă ce determină persoana să îi ţină pe ceilalţi la o distanţă emoţională sigură, ulterior şi fizică.

Stabilitatea şi reziliența unui cuplu îşi au rădăcinile într-un număr mare de factori, fiecare mai mult sau mai puţin influent, precum educaţia, starea de sănătate, resursele financiare, ambiguitatea de rol, prezența copiilor, valori pentru relaţie, sexualitate sau presiunile culturale, sociale, familiale, printre altele. Dat fiind faptul că existenţa unui nivel semnificativ de anxietate poate afecta în mod direct aceste elemente şi felul în care interacţiunile ghidate de anxietate pot afecta comportamentul individual şi de cuplu, este important să fie luate în considerare atât dificultăţile şi nevoile relaţiei, cât şi simptomele şi problemele generate de anxietate pentru a face schimbări semnificative.

 

Tulburări de anxietate în cuplu

 

Sa vezi pe cineva drag suferind nu poate fi uşor, şi este aproape întotdeauna de dorit să faci ceva pentru a-i atenua suferinţa, dacă este posibil. În lucrul cu anxietatea, asta înseamnă adesea ajutarea partenerului în evitarea acelor lucruri ce par tulburătoare. Dacă situaţia ce generează anxietate nu este confruntată, atunci simptomele sunt ţinute sub control. Totuşi, aceasta devine o strategie eronată, în cele din urmă.

Frica şi anxietatea sunt reacţii adaptative ale corpului la situaţii ce sunt considerate periculoase. Ele ajută persoana să conştientizeze ameninţarea, să se pregătească şi în final să treacă cu succes de situaţie sau să o evite dacă este necesar. Este un tipar care duce la învăţarea abilitaţilor de gestionare a adversităţii şi recunoaştere a cazurilor când este necesară evitarea. Din punct de vedere emoţional permite îmbunătăţirea conştientizării propriilor sentimente şi gestionării lor în condiţii de funcţionalitate. Prin experienţă, persoana învaţă mecanismele de funcţionare ale fricii şi anxietăţii şi le integrează în propriul sistem.

Uneori, în trăirea anxietăţii, tiparul învăţare – evitare este cel care scapă de sub control. Emoţiile şi senzaţiile fizice sunt percepute ca fiind prea intense încât persoana alege întotdeauna evitarea şi nu are şansa să înveţe un management emoţional sănătos. Acestea sunt cazurile în care anxietatea devine mai puţin adaptativă şi pătrunde tot mai mult în zona disfuncţională sau chiar a tulburărilor. Începe prin a manifesta o rutină de evitare şi reasigurare constantă în încercarea de a controla situaţia şi de a evita confruntarea dificultăţilor. Simptomele ce generează acest comportament se manifestă la nivel emoţional, cognitiv şi fizic, corpul persoanei fiind inundat de semnale ale pericolului şi ameninţărilor, fiind percepute ca neplăcute şi prea dificil de experimentat. Sunt văzute ca fiind problematice, uneori până în măsura în care cele mai subtile senzaţii sunt considerate de nedorit căci ele sunt văzute că semnalând pericol, ci nu o reacţie adaptativă, tipică, ce de fapt are rol mobilizator.

Anxietatea este împinsă în afara limitelor funcţionale de interacţiunea unui număr de vulnerabilităţi de tip genetic, cultural, biologic, social, al credinţelor sau evenimentelor specifice etc. Experienţa de viaţă timpurie este esenţială în învăţarea gestionării propriilor vulnerabilităţi, predispoziţia pentru anxietate fiind sporită de abuz, neglijenţă, instabilitate, conflict familial, pierderea cuiva drag, critică, despărţiri, ameninţări de despărţire, boală sau accidentări etc. Aceste experienţe de viaţă generează învăţarea evaluării eronate a situaţiilor şi atribuirea disproporţională a stării de ameninţare. Totuşi, a avea vulnerabilităţi sau a fi predispus la niveluri disfuncţionale de anxietate nu este suficient, pentru că pe parcursul dezvoltării sau în viaţa adultă persoana poate să înveţe cu succes cum să modifice aceste tipare nesănătoase şi să se adapteze cu succes. Este adesea rezultatul unui număr de factori, în care echilibrul dintre cantitatea de factori stresori şi resursele pentru a le face faţă este mediat de vulnerabilităţi.

În cuplu, modificările comportamentale necesare pentru evitare vor pune presiune pe relaţie şi vor genera un număr de simptome. Partenerii pot în mod inconştient să se susţină reciproc în menţinerea simptomelor prin diferite mecanisme. Anxietatea este în general menţinută de sistemul de credinţe al persoanei, în care perceperea ameninţărilor este temă centrală, acompaniată de interpretarea eronată a evenimentelor, catastrofizare, frica de repercusiuni ale unor evenimente din trecut, unde orice confirmare a pericolului este văzută ca dovadă că acel eveniment se va repeta de fiecare dată în viitor. Partenerii pot întări acest sistem de credinţe sau pot chiar să şi-l însuşească prin alăturarea în modificarea rutinelor tipice cu scopul de a face loc evitării. Tiparele de evitare inflexibile nu doar menţin simptomul şi întăresc sistemul de credinţe, dar pot de asemenea genera suficient stres încât să determine apariţia anxietăţii şi depresiei în celălalt partener.

După o perioadă suficient de lungă, partenerul asimptomatic poate ajunge să-l vadă pe celălalt doar prin prisma simptomelor şi a nevoilor de evitare, mai puţin ca un întreg, o persoană cu trăsături pozitive şi negative, tot mai mult ca pe o persoană ce necesită ajutor. Astfel se generează mecanismul de îngrijitor, în care partenerul asimptomatic preia din sarcini şi încearcă să îndeplinească nevoile celuilalt. Identificarea acestor roluri în înţelegerea funcţionării lor poate crea spaţiu pentru manipulare şi abuz prin şantaj şi simularea de simptom.

Cu cât simptomatologia este mai severă cu atât urmările sunt mai dificile. Interacţiunea în cuplu se poate manifesta pe un continuum de la evitare (individual sau împreună), la o masivă modificare a rutinei la mecanism de îngrijitor, precum anxietatea se manifestă de la adaptativă la disfuncțională la tulburare. Acestea se traduc printr-o constrângere a stilului de viaţă, în care partenerii îşi alimentează reciproc şi inconştient frustrările, generând furie, frică, depresie. Critica și frica de a fi criticat sunt adesea o problemă, în timp ce vina şi ieşirile agresive datorate frustrării intensifică spectrul disfuncţionalităţii, reducând satisfacţia în cuplu şi starea de bine în general.

 

Atașamentul

 

Un sentiment profund de siguranţă şi încredere în sine este central atât pentru un tipar sănătos al interacţiunilor din cuplu cât şi pentru trăirea situaţiilor generatoare de anxietate în limite funcţionale. Cele iau naştere odată cu dezvoltarea ataşamentului, tiparul-nucleu al tuturor relaţiilor şi modelul de lucru pentru cum o persoană se percepe în relaţie cu sine şi cu ceilalţi. Generat în copilăria timpurie şi modelat prin prezența sau absenţa unei figuri de ataşament (de regulă mama), acesta continuă să se manifeste de-a lungul vieţii.

Rolul de bază al ataşamentului este protecţia în fața pericolelor prin activarea unui sistem de căutare a proximităţii figurii de ataşament, care este mai bine dezvoltată fizic, mai puternică, cu o mai bună înţelegere a mediului, mai abilă în gestionarea provocărilor venite din mediu. Dorinţa şi nevoia de apropiere activează sistemul şi în prezenţa unei figuri disponibile, dispusă şi capabilă să uşureze stresul, copilul dezvoltă mecanismul interior al viitoarelor tipare de activare emoţională şi interacţiune socială.

Prezenţa unei persoane care oferă copilului un ataşament securizant are ca rezultat învăţarea sentimentului de dragoste, încrederea în oameni, sentimentul de apartenență, optimismul, modalităţi funcţionale de gestionare a stresului şi abilităţi de rezolvare de probleme. Absenţa unei astfel de figuri va scoate la suprafaţă nevoia pentru altfel de mecanisme de coping ce se dovedesc mai puţin sănătoase sau funcţionale. Printr-un ataşament insecurizant, copilul învaţă să îşi facă griji pentru propria siguranţă, dezvoltă gânduri negative despre relaţii şi emoţiile pe care acestea le generează. În acest caz, cele două posibile rezultate sunt hiperactivarea sau dezactivarea sistemului de ataşament, copilul având doar de ales între un comportament de căutare disperată a consolării şi protecţiei şi îngroparea sentimentelor de frică şi nesiguranţă sub o distanţă emoţională şi fizică suficient de mare.

Pe parcursul dezvoltării, mecanismul de coping ce se activează dictează urmările. Hiperactivarea presupune o căutare constantă a proximităţii indiferent de prezenţa sau disponibilitatea figurii de ataşament. Se manifestă prin a rămâne agăţat de persoană, dependență, comunicare disfuncţională, instabilitate emoţională şi adesea o dezvoltare imatură a personalităţii. Forma pe care o ia este ataşamentul anxios – reprezentat de o energică și constantă căutare a contactului cu alte persoane. Rezultatul dezactivării este ataşamentul evitant sau o lipsă de încredere pervazivă şi o luptă pentru independenţă. Generează autosuficienţă extremă, refuzul nevoilor de ataşament, ignorarea pericolelor şi suprimarea emoţiilor şi amintirilor. Distanţarea este de preferat, în formă fizică, emoţională, cognitivă.

Indiferent de mecanismul de coping rezultat, semnificaţia emoţională este aceeaşi: alterarea sau absenţa sentimentului de securitate. În absenţa posibilităţii de a avea o bază de siguranţă la care să apeleze, copilul nu învaţă cum şi în cine să aibă încredere, ce să facă cu sentimentele de frică la întâlnirea cu pericolul, ce presupune şi ce nu presupune o ameninţare, fiind astfel lăsat nepregătit pentru viitoare interacţiuni şi predispus la trăirea repetată a anxietăţii chiar şi când nu este nevoie.

 

Anxietatea din cuplu

 

Dezvoltând relaţii pe baza unui anumit tipar de ataşament, adulţii sunt predispuşi la perpetuarea aceluiaşi tip de interacţiune pe care l-au avut cu figura de ataşament primară, inclusiv în relaţiile romantice. Un ataşament securizant presupune trăirea unui sentiment profund de încredere în sine dar şi în partener. Persoana este dispusă să ofere şi să primească afecţiune şi nu se teme de vulnerabilitatea pe care intimitatea uneori o creează, se simte liniştită când celălalt nu-i aproape, fiind conştientă că absenţa temporară nu este dovada abandonului, având încredere în întoarcerea sa.

În mod similar, ataşamentul insecurizant va continua interacţiunea modelată cu figura primară. Ataşamentul anxios se manifestă printr-o disponibilitate faţă de iubire, o dorinţă profundă pentru conexiune şi uşurinţă în acceptarea tentativelor celorlalţi de a se apropia, toate acestea fiind însoţite de frica de abandon, respingere sau neimplicare. Persoana cu tipar anxios tânjeşte după demonstraţii de afecţiune din partea celorlalţi în timp ce trăieşte un sentiment constant de ameninţare a pierderii acelei afecţiuni. Pe de altă parte, ataşamentul evitant predispune teamă de expunere, de vulnerabilitate, persoana fiind întotdeauna în gardă când cineva încearcă să se apropie. Persoanele cu tipar evitant încearcă în mod activ să îşi menţină independenta şi distanta emoțională din frica de a fi răniţi de către parteneri. Aceştia îşi neagă nevoia de afecţiune, adesea fiind neîncrezători la adresa partenerilor, preferând distanţa în detrimentul intimităţii.

Deşi urmează un tipar similar al interacţiunilor avute în copilărie, relaţiile vieţii adulte sunt diferite, sunt mai complexe, nevoia instinctivă pentru sentimentul de securitate fiind însoţită de gânduri, valori, dorinţe şi nevoi ce sunt diferite de cele ale unui copil. Într-o relaţie bazată pe ataşament securizant, cu timpul, persoana îşi poate permite să reducă din energia investită în relaţie, căci încrederea şi siguranţa pe care o resimt întăresc conştientizarea stabilităţii pe care o au în acea relaţie. Prin urmare, partenerii nu îşi fac atât de multe griji unul în privinţa celuilalt sau a relaţiei şi pot redirecţiona acea energie către nevoi şi activităţi curente, uzuale, obiective. Opusul este adesea valabil pentru ataşamentul insecurizant, întrucât anxietatea pe care o generează determină persoana să investească efort, în mod constant, în comportamente de reasigurare a prezenţei dragostei sau de verificare a existenţei distanţei emoţionale.

În viaţa adultă, ataşamentul se îmbină cu tot ceea ce primeşte în dezvoltare, fiind îndeosebi influenţat de gânduri şi credinţe. În relaţiile romantice aceste credinţe se concentrează în jurul capacităţii de a oferi şi a primi iubire, a meritului de a trăi acest sentiment sau a încrederii în partener. Acestea duc la formarea a patru stiluri de ataşament în relaţie ce descriu predispoziţia şi viziuna persoanei faţă de intimitate şi vulnerabilitate emoţională:

  • Preocupat: definit de niveluri înainte de anxietate şi niveluri reduse de evitare. Nevoia constantă de reasigurare adesea presupune o supraimplicare în relaţie şi dependenţă faţă de disponibilitatea celuilalt. Persoana este într-o continuă şi energică căutare a dragostei.
  • Ambivalent: definit de niveluri înalte de anxietate şi niveluri înalte de evitare. Acestea generează ambivalență în căutarea şi nevoia de afecţiune şi prin urmare şi în interiorul relaţiei. Se creează o frică de intimitate şi implicare în relație în paralel cu o dorinţă profundă pentru afecţiune.
  • Evitant: definit de niveluri reduse de anxietate şi niveluri înalte de evitare. Se preferă independența. Persoana îşi întreţine credinţa că nu există nevoia de dragoste şi prin urmare evită relaţiile şi implicarea emoţională.
  • Securizant: definit de niveluri reduse de anxietate şi niveluri reduse de evitare. De regulă, persoana este împlinită emoţional, fiind disponibilă să dezvolte o relaţie satisfăcătoare pentru ambii parteneri, adesea simţindu-se comod cu intimitatea emoţională şi independența partenerului.

 

Ataşamentul adultului este un predictor pentru satisfacţia în relaţie, fiind cel ce dictează reacţiile persoanei faţă de comportamentele indezirabile ale partenerului. Credinţele ce însoţesc stilurile de ataşament insecurizante sunt adesea expresii ale fricii precum cele faţă de abandon sau independență. Gândurile pe care le generează sunt legate de teama de a pierde partenerul (prin boală, deces sau despărţire) ceea ce este perceput ca terifiant căci persoana simte că este neajutorată, incapabilă de independenţă, prin urmare consideră că e necesar să îşi mulţumească partenerii (altfel, pot fi văzuţi ca fiind neadecvaţi şi pot suferi o despărţire), adesea mergând în extreme cu scopul acesta. Acest tipar de gânduri iraţionale şi comportamentele care le urmează sunt ceea ce generează simptome şi disfuncţionalităţi în relaţie.

Cu toate că persoana cu un tipar de ataşament insecurizant trăieşte în principal stări de anxietate, tulburările cauzate relaţiei pot de asemenea să ducă la tristeţe, depresie, suferință, frustrare sau furie. Insatisfacţia pe care acestea le creează nutreşte ostilitatea şi împiedică iertarea întrucât comunicarea devine din ce în ce mai puţin funcţională. Devine tot mai grea exprimarea respectului, admiraţiei sau recunoştinţei. Suferinţa nu lasă loc interacţiunilor plăcute, fiind în acelaşi timp alimentată de aşteptări negative şi vigilență constantă. Cantitatea de resurse pe care aceste situaţii le consumă duc la o epuizare a energiei ce prinde cuplul captiv într-un cerc vicios al validării credinţelor deasupra satisfacţiei în relaţie.

Viaţa sexuală este de asemenea afectată de stilurile insecurizante de ataşament. Anxietatea promovează ambivalenţă sexuală. Din moment ce poate fi o manifestare a intimității este aproape întotdeauna văzută ca o declaraţie de intenţie, dificultatea în a evalua intenţiile partenerului lăsând persoană vulnerabilă în fața dezamăgirilor şi regretelor. Tiparele de gânduri anxioase pot împiedica persoana din a se conecta la partener şi la experienţa în sine, poate îngreuna evaluarea preferinţelor partenerului şi poate cauza disconfort şi stres. În ataşamentul evitant sexul este doar un act fizic, implicarea emoţională fiind îndepărtată din experienţă. Aceste sisteme de credinţe fac loc neînţelegerii şi interpretării eronate a rolului activităţii sexuale. Astfel persoanele devin vulnerabile în fata constrângerilor sexuale când partenerul este conştient şi manipulează credinţele.

Când anxietatea în relaţie se manifestă cu intensitate, frecvenţă şi durată suficient de înalte, încetul cu încetul poate altera cursul tipic al rutinelor şi interacţiunilor din cuplu. Devine din ce în ce mai mult o relaţie despre sistemul de credinţe ce generează anxietate şi cum poate fi aceasta redusă. Partenerul se poate plasa cu uşurinţă într-un rol de îngrijitor al nevoilor persoanei anxioase, în special în cazurile în care o tulburare este prezentă. A îngriji pe cineva este în sine un factor protectiv în cuplu. Funcţia sa este de a reduce suferinţa şi poate de asemenea susţine dezvoltarea. Prin a oferi atenţie nevoilor celuilalt, într-un mod ce implică compasiune, prin demonstrarea disponibilităţii când celălalt are nevoie, sentimentul de securitate în relaţie poate fi cultivat. Dificultăţile apar când comportamentul de îngrijire devine dezechilibrat şi consumă prea multă energie. Diferenţele individuale în disponibilitate şi dorinţa de a oferi îngrijire interacţionează cu nevoia celuilalt de a fi îngrijit. Dacă cea din urmă o depăşeşte pe prima în intensitate atunci partenerul poate să resimtă presiune şi disconfort. Mai mult, în încercarea de a securiza afecţiunea celuilalt, partenerul anxios se poate angaja în hiperactivarea comportamentului de îngrijire, devenind supraimplicat chiar şi atunci când nu este nevoie sau nu este solicitat. Aceste situaţii sunt modulate de elemente precum distanţă, sensibilitate şi cooperare, în care eşecul de a înţelege limitele celuilalt în privinţa acestora poate însemna eşecul în a oferi îngrijire semnificativă.

Când un eveniment are loc îi este atribuită o cauză, analizând ce, cum, când şi de ce s-a petrecut. Aceasta poate fi urmată de o atribuire a responsabilităţii, în care cineva este considerat responsabil pentru eveniment. Cauza şi intenţia percepute de persoană sunt luate în considerare. În relaţii, atribuirea are loc atunci când comportamentul partenerului este imprevizibil, neobişnuit sau considerat important. Este un mecanism ce ajută la înţelegerea evenimentelor şi a urmărilor acestora. Modul în care este făcută atribuirea este influenţat de stilul de ataşament. Un ataşament insecurizant predispune persoana la atribuiri negative în cazul comportamentelor indezirabile ale partenerului. Aceasta este de asemenea o modalitate de a valida sistemele de credinţe, în mod inconştient evenimentele fiind interpretate în aşa fel încât să corespundă rezultatelor deja anticipate. Dacă sunt predictibile, atunci acestea pot fi controlate şi prin urmare anxietatea poate fi redusă, însă pentru cuplu asta înseamnă o interacţiune alterată. Acest tip de atribuire nutreşte incertitudini, negativitate, lipsă de încredere şi dăunează coeziunii în cuplu.

 

Concluzii

 

Pe un continuum de la scăzut la sever, în orice formă de manifestare cognitivă, emoţională, fizică sau comportamentală, anxietatea are la bază o funcţie adaptativă de semnalizare a unei nevoi. Simptomele sale pot fi dăunătoare funcţionalităţii, însă existența nevoilor pe care le semnalizează adesea presupune existenţa unor căi de îmbunătăţire a acelor zone ale vieţii ce afectează starea de bine. Din fericire, cuplul poate lucra împreună cu succes la găsirea resurselor şi modalităţilor potrivite de a determina schimbarea.

Lucrul în echipă este cheia în gestionarea anxietăţii în relaţie. Partenerii sunt nevoiţi să negocieze roluri clare şi să stabilească limite sănătoase în interacţiunea lor. Existența unor roluri mai puţin ambigue generează un număr de factori protectivi ca urmare a înţelegerii nevoilor celuilalt. Psihoeducația este foarte importantă atunci când rolurile se negociază, întrucât aceasta ajută la înţelegerea limitărilor compasiunii. Prin urmare, cuplul poate evita capcanele comportamentului de îngrijire sau a acomodării cu simptomul. Înţelegând că susţinerea trebuie oferită în gestionarea surselor de anxietate şi mai puţin în evitarea lor, partenerii se pot sprijinii reciproc în moduri care să genereze dezvoltare, prin evaluarea mai precisă a ceea ce se poate face împreună şi ce este necesar să fie făcut în mod individual.

Pentru a-şi negocia interacţiunea cu succes, cuplul e nevoit să lucreze la comunicare, atât la nivel funcţional cât şi emoţional. Exprimarea gândurilor, emoţiilor şi credinţelor ajută la clarificarea intenţiilor şi uşurează acomodarea cu nevoile reale ale fiecăruia. Acest lucru sporeşte intimitatea și mai ales permite dezvoltarea abilităților de rezolvare de probleme. Prin lucrul cu propriile credinţe şi corectarea tiparelor cognitive iraţionale, cei doi pot construi pe o bază emoţională solidă un plan ce priveşte situaţia lor specifică. În acest demers, e importantă conştientizarea factorilor de stres şi încercările de reducere a învinuirilor şi a criticilor. Este esenţial ca cei doi să se asigure că a oferi grijă nu se transformă în supraimplicare şi că demonstraţiile de compasiune nu facilitează evitarea.

În mod individual, persoana cu un tipar de funcţionare anxios e nevoită să se angajeze în comportamente bazate pe valori şi mai puţin pe credinţe şi gânduri iraţionale. Cu ajutorul partenerului, aceasta trebuie să lucreze la trăirea evenimentelor ce generează anxietate şi implicaţiilor sale emoţionale. E nevoie să fie identificate modalități de coping funcţionale şi reziliența să fie sporită. Prin lucrul cu şi mai puţin împotriva propriilor emoţii şi senzaţii, intensitatea simptomelor ar trebui să devină din ce în ce mai tipică. Acestea pot fi facilitate dacă partenerul este o persoană cu un tipar de ataşament securizant ce poate ajuta la modelarea sentimentului de siguranţă.

Dincolo de expunerea și coordonarea funcţională a comportamentului, cea mai importantă rămâne atenţia acordată ataşamentului. Acesta este baza sentimentului de siguranţă şi a interacţiunilor sănătoase cu partenerul. Gestionarea problemelor legate de ataşament are ca rezultat normalizarea emoţională, întrucât elementele care stau la baza situaţiilor anxiogene sunt îndepărtate. Sporirea ataşamentului securizant în mod individual şi în cuplu e nevoie să fie scopul principal al ambilor parteneri. Prin înţelegerea propriilor gânduri şi emoţii şi conştientizarea lucrurilor care le generează, persoana poate identifica cu succes baza nevoilor şi vulnerabilităţilor sale. Este important ca propriile zone de nesiguranță să fie abordate cu îngăduinţă, prin conştientizarea faptului că nu este singur şi că fiecare interacţiune este unică  şi anume că fiecare persoană are propriile vulnerabilităţi ce pot fi accentuate de diferite situaţii.

Când partenerii gestionează împreună anxietatea, este important de reţinut că lucrul asupra relaţiei este la fel de necesar precum lucrul asupra situaţiei în cauză. Cuplurile îşi pot spori coeziunea prin dezvăluirea de sine, demonstrarea recunoştinţei, învăţarea de a cere şi a oferi susţinere în mod corespunzător, iertare şi acceptare. Cele menţionate nu sunt doar numele unor acţiuni; acestea sunt abilităţi, ce pot fi îmbunătăţite şi astfel cei doi pot îmbunătăţi stabilitatea, satisfacţia şi reziliența relaţiei.

 

 

Bibliografie:

Dattilio, F. M. (2010). Cognitive-behavioral therapy with couples and families: A comprehensive guide for clinicians. Guilford Press.

Glick, I. D., Rait, D. S., Heru, A. M., & Ascher, M. S. (2015). Couples and family therapy in clinical practice (Fifth edition). John Wiley & Sons, Ltd.

Keitner, G. I., Heru, A. M., & Glick, I. D. (2010). Clinical manual of couples and family therapy. American Psychiatric Pub.

Lebow, J. L., Chambers, A. H., & Breunlin, D. C. (2019). Encyclopedia of couple and family therapy.

Noller, P., & Karantzas, G. C. (Eds.). (2012). The Wiley-Blackwell handbook of couples and family relationships. Wiley-Blackwell.

 

 

Call Now Button